Articoli

A Stella di i Pastori (leggenda di Natale)

Pubblicato su “L’Ile. Organe de la pensée corse”. 1934.

C’era una volta, in Corsica, tre pastori, tre fratelli.
 

 

Dice una leggenda chi u primu, essendu di pelu rossu, culor di focu, si chiamava Russellu, Russellu di Niolu, perchè, d’estate si ne muntagnava cu e so’ pecure in Niolu.
 

 

U secondu purtava u so’ nome in capu. Era di pelu e di pelle cume -rispettu parlandu- u fondu di a paghiola, e u chiamavanu Murrone, Murrone di Rustinu perchè muntagnava cu e so’ pecure in Rustinu.
 

 

U terzu poi, si chiamava Bianchinu. Era di carnatu biancu e rossu, biondu di capelli, e muntagnava cu e so’ pecure in Venacu. Bianchinu di Venacu era u più zitellu e u più bravu, e dolce di carattere.
 

 

D’estate si spiccavanu i tre fratelli, ognunu statinendu ind’u so’ rughjone. Ma d’inguernu si ritruvavanu inseme a un solu stazzu, in piana di a Marana. Durmivanu e magnavanu sott’a listessu tettu, e di e so’ tre bande di bestie un ne facìanu che una di novecentu capi.
 

 

Eranu vint’anni e più ch’elli facianu cusì, in famiglia, e mai mai un c’era statu tra elli u minimu disaccordu. S’ajutavanu bè e si tenìanu veramente cari. E l’altri pastori e vicinanti ne eranu ancu jelosi : vidìanu chi da puveretti diventavanu ricconi a l’usu di quelli tempi antichi.
 

 

Or una notte di dicembre, accadì un fattu stranu chi duvìa mette sottu sopra u restu di i so’ jorni a tutt’e tre.
 

 

Vighiavanu a u stazzu di Marana, distesi nant’u pancone imbuttitu di fasci di filette secche, i pedi davanti un focu imburratu, quandu èccuti chi, da a volta di u celu, si stacca una stella gande e luccichente chi fala e si cala propiu in piazza, illuminendu, cume un sole, u stazzu e a larga pianura silenziosa.
 
 

 

– Chi miraculu ! Si sclamò Bianchinu. E corse subitu fora.
– Durmìmu, nanzu ! Disse Murrone, vultendusi. Ha l’asgiu a corre appressu e stelle, Bianchinu !
– Vogliu vede anch’eiu, disse Russellu. Agguarda tamanta luce, pare jornu.

 

 

E saltò da u lettu, l’occhj abbagliulati, currendu appressu a u fratellu.
 

 

A stella meravigliosa viaghjava pian pianìnu , sfiurendu e cime di l’arburi e aprendu una strada tantu bella e culurita, chi parìa un imbitu misteriosu a seguitalla.

 

 

– Seguitemula ! Gridò Russellu.
– Questu è un segnu, disse Bianchinu, cummossu in fondu di l’anima. Seguitemula ! Aiò, fratellu !

 

 

E partenu, fendu passi di giganti, per mezze macchie.
 

 

Viaghia e viaghia, in pocu tempu ti jugnenu in riva di mare. A stella si n’andava versu Roma e l’Oriente.

 

 

– Turnemucine, disse Russellu. Cume s’ha da fà ?
– Avanti ! Gridò Bianchinu chi era digià entratu in l’acqua.
 

 

Incurraggitu, Russellu fece cume u fratellu. E, senza temenza, marchiavqnu in mare cume nantu a terra. A mane, a l’albore, èccuti chi -francate l’immensità di e stese marine- toccanu una sponda e ti jugnenu a u pede di una grotta. Sopr’a quella grotta, a stella stava fissa. Dentru c’era a Madonna, u Bambinu, San Ghjseppu, un sumere e un boie. E una curona d’Agnuli, ad ale stese, cantavanu tutt’a l’ingiru.

 

I dui pastori, a quella vista, s’indinucchionu e aduronu u Bambinu chi i benedì alzenu a so’ manucchia rossa.
 

 

Dissenu poi San Ghjseppu e a Madonna :
 

 

– Sarete ancu stanchi? Vi vulete ripusà appena ? A paglia c’è…
– Innò ! Vi ringraziemu. Ci ne vulemu vultà subitu in Marana. Sapete chi e pecure un si ponu fermà sole.
 

 

San Ghjseppu surtì cun elli, l’accumpagnò una cinquantina di passi e, d’attu, l’indicò a so strada.
 

 

– Tè, disse a Bianchinu, stu filucciu di deda, chi s’è sempre notte . Ti juverà.
 

 

Quellu li basgiò a manu e si messe in senu u filu, o piuttostu, a scarza di a deda.
 

 

Ma si l’andata era stata corta e sfaticata, u ruornu un fù listessu. Fù longu e straziatu. A stella, ben intesu, un lucìa più. Traversonu mille paesi incunusciuti, campagne senza fine, boschi pieni di serpenti, fureste piene d’orsi, fiumi senza ponti, creste di alte muntagne, e lavi e mari. Missenu tre anni picchi e tondi a ghiugne in Corsica. Quand’elli affacconu, una sera di notte, a u stazzu di Marana, spugliati, scapigliati, scalzi e stracciati cume ladri, nimu i pudìa ricunosce. Chiamonu :

 

 

– Apri, apri, o Murrò! Simu noi…
– Quale, noi ?
– Noi, i to’ fratelli.
– Buggiardi ! Eiu un aghiu fratelli, chi sò morti.
– Aprici o Murrò. So eiu, Russellu…
– Ed eiu, Bianchinu. Agguardami in faccia.
 

 

Murrone un rispundìa più.
 

 

Bisogna a dì chi, in tre anni d’assenza di i fratelli, Murrone s’era arricchitu cu bestie e roba d’elli. U so’ core era induritu cume una petra.
 

 

A a voce, u so’ sangue avìa fattu a scossa e ricunusciutu u sangue. Ma fece cume si nunda fussi. A la fine briunò forte :
 

 

– O tirate avanti strada, o vi lentu i jagheri appressu. E tirò un fischiu stridente.

 

A u fischiu di u padrone, trenta jagheri abbaghionu, arrabbiati.
 

 

I dui poveri pellegrini s’alluntanonu, cu e canne di a gola belle strette, si capisce, ma rassegnati a a vuluntà di Diu, senza maladì u so’ fratellacciu. Anch’elli induvinavanu a trista verità chi quellu facìa neciu d’ùn cunosceli e s’era ingattivitu a u puntu d’andà ancu a tumballi.

 

A la fretta, scappanu di a Marana. Russellu di Niolu cullò per Calacuccia, Albertacce e Calasima, e parlò a parenti ed amici. Nimu volse ricunosce u parente o l’amicu di prima. U piglionu per un vagabondu, u caccionu di paese a colpi di petrate.
 

 

Bianchinu capulò per Venacu, a u Poghiu e a u Lugu. Ebbe listessa sorte. Tutti si ridìanu d’ellu e u pigliavanu per un scemu.
 

 

E cusì, forza li fù a tramindui di campà cume i disgraziati, guasi cume banditi di macchia.
 

 

Per un annu tribulonu a so’ vita mischina, girulendu, inquà e indà, per monti e valli, alluggiendu più ind’e e grotte ca in case, rudendu jande e castagne.
 

 

Una notte, cum’elli durmìanu, in punta di u monte Sant’Agnulu, sopra a Casinca, so’ sbigliati da un gran fracassu luntanu. Agguardanu a l’inghiò, e vedenu chi un incendiu immensu cunsuma tutt’u pianu di Marana.
 

 

– U stazzu è in focu, disse Bianchinu. Feghia : un ci ferma un steccu…
– Brusgianu e pecure !… Oh ! Mille chi scappanu accese, dicia Russellu. Oh ! Tamanta disgrazia !

 

A disgrazia era più majò ch’ell’un pudìanu imaginassila. Tutti i schiavi di a Marana si eranu levati in rivolta contru i so’ padroni, avìanu zingatu u focu da per tuttu, a case e màndrie, e tazzatu in pezzi chi li era battutu in manu.
 

 

A sera a l’attrachià, un omu tuttu squarciatu in capu, c’un bracciu infasciulatu, liatu a un mandile, si presentava a a Grotta di Sant’Agnulu : era Murrone, mani-mozzu, scappatu da Marana.
 

 

Vistu i fratelli, firmò impaladitu cumu un mortu arrittu…
 

 

– Un mi tum… ba… te !…
– Entri o fraté, risposenu elli… Avà, si più corciu che noi, statti cu noi. U Signore ci ajuterà.
– Alò! Accendi un bellu focu, disse Russellu, chi no’ faccìmu cena.

 

Magra era a cena : un pezzu di pulenda fredda e un mezzu furmagliu niulincu. Bianchinu accende u focu e cerca a sacchetta di a pruviste. A sacchetta era sparita… e a cena cun ella !

 

Da u dulore ch’ellu ne sentìa, si minò di pugnu in pettu :
 

 

– Nunda sta sera. Cum’ella casca male !
 

 

Or minendusi in pettu, eccu chi i so’ diti s’inchiappanu in qualcosa di sodu sottu a camisgia. Face passà a manu e caccia u filucciu di a deda ch’ellu s’avia sempre addossu, un pensandoci mancu più.
 

 

– U filu di a deda… Oh !… s’esclamò.

 

E l’accese ;

 

Una fiaccula d’oru illuminò a grotta. In d’un cantu, c’era, – o miraculu !- una tavula apparicchiata, bianca, bianca, cu belle pietanze chi fumavanu, bon pane e bon vinu.

 

–  Femu cena, dissenu tutti attempu.
 

 

E fecenu una cena cume mai un ne magnonu cusò bundante e deliziosa .
 

 

A la fine, Bianchinu arregò una pignatta chi si fermava intatta.
 

 

– Guardate, ci s’è ancu què piena !

 

A purtò nantu u tavulinu e ne levò u cuparchiu. Tandu : pan ! A pignatta si crepa e lascia corre una mansa di maranghini d’oru.

 

– O Jesù benedettu ! Chi tesoru !…
 

 

Da la gioia, i tre fratelli s’abbraccionu, ghiurendu d’un fà più che una sola famiglia e d’un stancassi ma’ più sin’a la morte chi vense, ma tardi, tardi, a centu e un annu, cunsulata e illuminata da a Luce santa di a Stella di Bettelemme.

Prete Carlotti